Cadrul regional si geopolitic
Basarabia la rascruce - Cuprins | Situatia politica | Miza alegerilor din 25 februarie 2001 | Succesiunea guvernelor in ultimii doi ani | Situatia economica | Mafia de stat | Situatia Mitropoliei Basarabiei | Cadrul regional si geopolitic | Ofensiva Rusiei | Links


  Polarizarea sistemului politic din Moldova - interferenta intereselor regionale ale Rusiei



Miza de substrat a confruntarii electorale din februarie 2001 o constituie apropierea termenului limita - anul 2002, al retragerii fortelor militare ruse din Transnistria. Administratia rusa este interesata in promovarea unei Puteri politice in Moldova care s-o fereasca de surprize, o Coalitie intre comunisti si Alianta Braghis, adica Lucinschi Voronin, insemnand practic revenirea la mai vechile configuratii ale campului politic din anii '90.

Sistemul politic adoptat in Moldova reprezinta produsul unor intense confruntari si negocieri intre principalele curente politice care-au formulat, mai ales dupa 1990, directiile strategice de evolutie politica ale fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenesti. Preluand succesiv controlul asupra institutiilor fundamentale, aceste curente politice si-au impartit succesiv si pentru perioade inegale de timp, capacitatea de a controla regimul functionarii si dezvoltarea acestui sistem politic, a institutiilor si proceselor de formare ale statului. Incepand cu 1989, confruntarea acida a Frontului Popular din Moldova (ca expresie politica si culturala a miscarii nationale anti-sovietice) si a miscarii Edinstvo (ca avanpost tactic al structurilor ideologice si de represiune a PCM) a conturat clar principala miza a disputelor politice.

Edinstvo s-a spart de atunci in numeroase grupuri si grupuscule, membrii acestora aflandu-se in majoritatea formatiunilor politice aflate pe scena basarabeana, iar Partidul Comunistilor a preluat majoritatea temelor si tezelor Edinstvo, Frontul Popular a devenit Partidul Popular Crestin Democrat. Acum, in februarie 2001 nu avem de-a face cu aceeasi miza politica care a marcat decisiv, in februarie - martie 1990, primele alegeri pluraliste in Sovietul Suprem al RSSM, insa tipul de polarizare si distinctia curentelor de actiune ale celor doua miscari au ramas la fel de clare ca si atunci.

Scurt istoric

La finele anului 1990, URSS era descompus practic in cateva areale geopolitice, cu potential diferit de evolutie politica:
· grupul baltic, stabilindu-si cursul spre o distantare constanta si integrare insistenta in bazinul tarilor nordico-scandinave, profitand din plin de tratamentul special al Occidentului;
· grupul caucazian, distingandu-se prin constituirea unor suveranitati etno-centriste si persistenta premizelor pentru conflictele locale;
· grupul de tari musulmane ale Asiei Mijlocii, caracterizat prin conectarea rapida a comunitatilor musulmane din fostele republici ex-sovietice la vectorii lumii islamice: fundamentalismul iranian si refomismul laic turcesc din regiune. Caracterul economic relativ autonom al acestui areal (carburanti proprii, natalitate ridicata, materii prime locale) au determinat si un spatiu de manevra mai vast si a permis acestor tari sa se disocieze mai puternic de influenta regionala a Rusiei;
· Rusia, sfasiata de contradictiile sale structurale si specifice, euro asiatice; si
· grupul republicilor ex-sovietice europene (Ucraina, Moldova), reprezentand cursul spre cimentarea independentei recunoscute, simultan cu tendinta de internationalizare a relatiilor cu Rusia (problema flotei Marii Negre, incarcaturile nucleare, separatismul regional din Transnistria si Novorussia)

Proclamandu-si, in iunie 1990, Declaratia de suveranitate, si in August 1991, Declaratia de independenta, Republica Moldova si-a declarat suveranitatea in cadrul URSS, ceea ce coincidea pentru moment cu reflexul centrifug al majoritatii republicilor unionale impotriva Centrului unional. In aceasta scurta perioada de conflicte politice (1990 - 1991), elitele miscarii de renastere nationala au reusit sa mentina sprijinul necesar al majoritatii legislative (in care intrau, pentru moment si reprezentanti ai nomenclaturii de partid si economice din complexul agroindustrial si chiar reprezentanti ai minoritatilor etnice), pentru adoptarea unei serii de hotarari si acte legislative care au determinat orientarea strategica a RSSM spre suveranitate, independenta si nationalizarea sferei politice. In situatia cand referentialul istoric nu parea nicidecum o varianta accesibila, elitele miscarii de renastere nationala au intreprins eforturi conjugate pentru afirmarea intereselor nationale, precum si in scopul democratizarii puterii de stat in RSSM. In acelasi context, la 17 martie 1991, Sovietul Suprem declara refuzul oficial al RSSM de a participa la referendumul unional, initiat de Moscova, asupra mentinerii Uniunii Sovietice.

Aceasta decizie, insa, nu a fost respectata in raioanele estice si de sud, in care, sub protectia trupelor aeropurtate ale generalului Satalin si ale armatei a 14-a, structurile administratiei locale si de partid au trasat o limita interioara pe teritoriul Moldovei, creand enclavele Transnistriei si Gagauziei. Transnistrenii devin model si pentru gagauzii din Comrat care declanseaza simultan o miscare separatista, amenintand Chisinaul cu posibilitatea jonctiunii celor doua zone rebele de la est si de la sud. Gagauzii se afla acum sub tutela Rusiei si a Turciei deopotriva. Turcia si-ar dori ca in perspectiva unele sate tatarasti din Dobrogea si teritorii ocupate de gagauzii din Ucraina sa devina o unitate statala turcica de sine statatoare, ca o zona tampon intre Islam si Ortodoxie.

Tiraspolul "capitala" regiunii separatiste, va deveni cheia regiunii iar partea cea mai dogmatica a miscarii Unitatea-Edinstvo se va reface aici. Din 1991 pana in 2001 s-au schimbat multe dintre datele politice sociale si economice ale Moldovei, dar esenta problemei geopolitice nu s-a schimbat.


Problema Transnistriei

Problema Transnistriei este o problema fundamentala a securitatii Rusiei. Nistrul este linia strategica care desparte cele doua mari spatii geopolitice, spatiul slav de restul lumii europene. In urma cu peste jumatate de mileniu aceasta frontiera naturala era reglementata de Principatul Moldovei care se intindea de la munti pana la tarmul marii. Tighina si Hotin erau principalele vaduri de trecere ale Nistrului, iar Chilia si Cetatea Alba controlau intreg accesul la gurile Dunarii. Stapanirea Nistrului marca calitatea de mare putere zonala si a devenit obiectiv prioritar al tuturor imperiilor acestei parti de lume. Pentru Imperiul Otoman, dupa ce il va smulge Moldovei, Nistrul va marca limita de expansiune nord estica pentru aproape 400 de ani. Odata cu scaderea puterii otomane frontiera se muta pe Prut. Prin aparitia Romaniei Mari frontiera revine pe Nistru. Imperiul Sovietic readuce frontiera pe Prut.

Chiar daca frontiera politica intre rusi si restul lumii a oscilat intre Prut si Nistru, frontiera strategica a ramas pe Nistru. Aceeasi linie de fortificatii creata de turci a fost utilizata atat de Imperiul Rus cat si de cel Sovietic. Desprinderea Ucrainei si pierderea Odessei, a Azerbaidjeanului, luat de Turcia si apoi incercarea de smulgere a Moldovei din mainile Rusiei a pus la grea incercare strategii Rusiei pentru care limita slava este conceputa spre inainte, spre Adriatica, iar nu inapoi, spre Moscova. Acum, mai mult ca niciodata, pentru Rusia pastrarea Tiraspolului poarta o semnificatie strategica covarsitoare, ramanand singurul cap de pod catre Europa sud-estica.

Factorii secesionismului

Trei factori esentiali au contribuit la declansarea secesionismului raioanelor estice din Transnistria: (1) politicile expansioniste ale fostului centru de metropola, urmarind pastrarea fostelor "centuri de loialitate" ex-sovietice in jurul Rusiei, (2) reactia politica cu sens invers al populatiei rusofone, crescuta in lumina idealurilor pan-sovietice si (3) ecourile miscarii de renastere nationala a populatiei majoritare din Moldova (1989 - 1991).

Daca Declaratiile de suveranitate a RSSM (iunie 1990) si independenta a Republicii Moldova (27 August 1991) au pus fundamentul juridic pentru edificarea unui stat national unitar, in cadrul frontierelor fostei RSSM, reactiunea anti-moldoveneasca si-a gasit expresia sa cea mai fidela si cea mai structurata institutional in Declaratia privind proclamarea independentei RMN, din septembrie 1990, si referendumul in favoarea pastrarii URSS, care au condus la instaurarea de facto a existentei asa-zisei "statalitati transnistrene".

Dupa intelegerile de la Bielovejsk si Alma-Ata (decembrie 1991), de lichidare practic a URSS, Rusia a pretins sa-si asume rolul de unic mostenitor al fostei Uniuni Sovietice (in plan patrimonial si istoric), asumandu-si, respectiv, si "interesele specifice geostrategice" asupra fostelor entitati sovietice.

Diplomatia fortei

Negocierile dintre Chisinau si Tiraspol, de dupa incetarea luptelor (iulie 1992), au purtat amprenta influentelor considerabile ale evenimentelor electorale din capitala Rusiei si a Moldovei. Constienti de importanta votului dat de electoratul nistrean la aceste alegeri, doi dintre cei trei candidati (Lucinschi si Sangheli) au dorit sa atraga participarea alegatorilor transnistreni prin acceptarea unor concesii largi fata de planurile de perspectiva ale liderilor secesionisti.

Ambii candidati au batut pragurile Kremlinului in speranta ca in acest fel vor putea sa grabeasca deschiderea sectiilor de vot in Transnistria, dar fara succes. Acceptand doar sa "nu puna piedici doritorilor de a participa la alegerile desfasurate pe malul drept al Nistrului", autoritatile tiraspolene nu s-au hotarat sa dea satisfactie nici unuia dintre pretendentii la functia de presedinte al Moldovei, in ciuda repetatelor pelerinaje ale reprezentantilor Blocului Fortelor Patriotice (Senic, Sidorov, etc.). Mai mult decat atat, insotindu-l la Moscova "pe cel mai drag dintre conducatori" (Sangheli), Igor Smirnov a dat de inteles ca "Transnistria ar putea sa recunoasca datoriile sale pentru consumul de gaze ruse doar in cazul in care Moldova va recunoaste republica transnistreana si ca intreg patrimoniul fostei Armate a 14-a ar trebui sa ramana in posesiunea autoritatilor de la Tiraspol".

Pozitiile din anii electorali precedenti se repeta in campania din acest an pana la identitate, atat in actiunile si declaratiile liderilor de la Tiraspol cat si in actiunile lui Lucinschi, Braghis si Voronin. Se repeta si vanzoleala pe la inalta poarta de la Kremlin si temenelele pe langa Smirnov.

Actiunile Chisinaului

Actiunile Republicii Moldova de dupa inghetarea conflictului militar de la frontierele sale estice (prin semnarea Conventiei Snegur - Eltin din iulie 1992) au fost ghidate de vointa autoritatilor centrale de la Chisinau de a-si restabili jurisdictia si controlul efectiv (de drept, financiar, educatie etc.) asupra teritoriilor rebele din stanga Nistrului si Tighina. Autoritatile de la Chisinau s-au aratat, cel putin declarativ, preocupate de extinderea influentei structurilor separatiste pe malul drept al Nistrului (Tighina si o serie de localitati riverane), si de auto-institutionalizare a regimului secesionist, care incepuse sa-si fortifice absolut toate atributele de stat imaginabile.

O componenta importanta a strategiei adoptate de Chisinau, in raport cu regiunea rebela, s-a aratat a fi si precizarea atitudinii diferentiate fata de populatia si liderii regiunii rebele, manifestandu-se astfel, pe de o parte, disponibilitatea de a merge in intampinarea celor dintai (desele apeluri ale conducerii RM catre populatia raioanelor estice si incercarile Chisinaului de a atrage participarea locuitorilor acestor raioane la alegerile organizate in republica) in opozitie fata de pretentiile tot mai mari a liderilor auto-proclamatelor "structuri statale" transnistrene. Mult timp (pana la jumatatea anului 1996) s-a evitat cu prudenta nominalizarea liderilor secesionisti altfel decat "liderii auto-proclamatei republici nistrene".

Dorind sa internationalizeze pe toate caile problema aflarii trupelor militare rusesti in Transnistria, Moldova a incercat in cateva randuri sa conditioneze calitatea sa de membru al CSI si a perspectivelor dezvoltarii relatiilor moldo-ruse de problema reglementarii conflictului din Transnistria; in acest sens, relatiile Republicii Moldova cu CSI si Federatia Rusa fiind puse, la randul lor, in dependenta directa de felul in care acestea puteau contribui (sau nu) la reintegrarea teritoriilor republicii. Exprimandu-si dorinta de a atrage o mai larga participare a organismelor internationale si a marilor puteri in vederea deblocarii negocierilor asupra solutionarii conflictului nistrean, diplomatia moldoveneasca nu a reusit sa atraga decat compasiune si angajamente simbolice, mai putin eforturi coerente ale institutiilor internationale in vederea aplanarii acestui conflict.

In plan regional, Moldova a dorit, dupa esecul reconstituirii mecanismului quadripartit, sa atraga Ucraina in cadrul unor actiuni pacificatoare. Diplomatia moldoveneasca a urmat cursul politicii trasate de Snegur dupa Conventia semnata in 1992 (Snegur - Eltin) mai exact moldovenii si-au incovoiat umil spinarea incasand insultele si dispretul partii ruse exprimate prin neratificarea prelungita a Tratatului interstatal dintre Moldova si Rusia de catre Duma, afisarea unor demersuri ostile de catre inalti demnitari si reprezentanti ai establishmentului Rusiei in raport cu integritatea Republicii Moldova, sustinerea fatisa a regimului de la Tiraspol, etc.

S-a dovedit ca factorul economic (manifestat prin adancirea dependentei economice de Rusia: surse energetice, accize pentru tranzitarea si exporturile de produse agricole, afluxul de capital rusesc in Moldova si imixtiunea acestuia in finantarea campaniilor electorale a liderilor de la Chisinau, etc.) poate reprezenta un atu extrem de puternic in favoarea Rusiei. Pe langa factorul economic se adauga si mentalitatea de serv adanc inradacinata in zonele clasei politice aflate la putere, inca, in Basarabia.

Actiunile Tiraspolului

Exista in discursul belicos al liderilor transnistreni paradoxuri ireconciliabile, pe care este greu sa nu le observi. Astfel, vointa Tiraspolului de a pastra decorul extern (numeroasele declaratii cu privire la vointa lor de a "pastra inviolabilitatea granitelor externe a Republicii Moldova si a integritatii sale teritoriale") s-a alaturat starii de fapt, continute in suspendarea oricaror legaturi financiare sau politice intre localitatile de pe malul stang si cel drept al Nistrului.

Un punct de reper in aceasta strategie de instrainare continua si de neconsiderare a unitatii teritoriale a Republicii Moldova este si Constitutia PMR, in care PMR este proclamata "stat independent si suveran" si in care, nu exista nici macar o trimitere la legislatia si constitutia Republicii Moldova. Stabilindu-si o strategie de "aparare a independentei castigate in luptele din 1992", autoritatile tiraspolene au intreprins actiuni foarte serioase in vederea instruirii si inchegarii unei armate puternice, stabilite pe suporturile vizibile si mai putin vizibile ale fostei Armate a 14-a. Liderii secesionisti au constituit cu sprijinul militar rusesc o armata impresionanta, dotata cu tehnica militara moderna, formata din tancuri, instalatii de rachete, trupe de geniu si chiar aviatie de lupta, utilizand potentialul industrial al uzinelor din regiune pentru a-si mari arsenalul.

Constienti de atu-ul strategic pe care-l detine Tiraspolul, atata timp cat poate controla accesul spre depozitele cu munitii rusesti, liderii secesionisti au dorit sa zadarniceasca evacuarea lor, afirmand ba ca "acestea reprezinta patrimoniul lor national", ba ca "evacuarea lor este periculoasa pentru caile de acces". Tiraspolul a utilizat din plin aceste argumente si pe parcursul negocierilor mediate de partea rusa.

Liderii transnistreni au facut mare tapaj asumandu-si public miza "misiunii istorice" a Transnistriei de a rezista expansiunii occidentale, angajandu-se a ramane un avanpost al "intereselor geopolitice a Rusiei spre inima Balcanilor". Asumandu-si misionar "paza intereselor rusesti pe axa balcanilor", Tiraspolul a utilizat argumente dintre cele mai bizare in sprijinirea acestei teze.

Potrivit ministrului securitatii Vadim Sevtov, negocierile dintre Chisinau si Tiraspol ar putea dura si 30 de ani, fiindca PMR nu este un scop in sine, ci o modalitate de a asigura securitatea vietii poporului transnistrean si cel al poporului Basarabiei. Conform acestuia daca nu ar fi existat PMR, Republica Moldova ar fi fost demult anexata de structurile occidentale, iar Romania ar fi ajuns la granitele Ucrainei. Conducerea Rusiei a sprijinit supravietuirea regimului de la Tiraspol prin ajutoare nerambursabile considerabile, precum si printr-un paienjenis abil de conditii, declaratii si memorandumuri, mediate de reprezentanti ai presedintelui Eltin in Moldova.

Totusi, constienti de fragilitatea situatiei lor politice, dar si de incertitudinile establishmentului moscovit, liderii secesionisti de la Tiraspol au depus eforturi importante in vederea obtinerii unei oarecare autonomii de manevra fata de patronii lor moscoviti. In acest sens, folosind din plin instrumentul sanctiunilor simbolice si afective (in raport cu Chisinaul - abandonarea negocierilor sau interzicerea cooperarii cu misiunea OSCE, in raport cu Moscova - cautarea de aliati in randurile comunistilor din vechea generatie: pregatirea de trupe de asalt si expedierea lor in ajunul asaltului Parlamentului de catre trupele lui Graciov).

In plus, regimul de la Tiraspol a instituit o cenzura omnipotenta pe intreg teritoriul controlat al regiunii secesioniste, alimentand o xenofobie legalizata impotriva vorbitorilor de limba romana si a oricarei disidente locale, dizidenta lichidata la nevoie si fizic. Liderii de la Tiraspol au invatat sa-si coordoneze demersurile politice cu influente cercuri imperialiste rusesti, sporindu-si mizele politice in situatia unei posibile preluari a conducerii in Rusia de catre grupurile politice ale sovinistilor rusi. Acest interes s-a dovedit a fi mutual, deoarece ambitiile politice ale Tiraspolului au alimentat nostalgiile unor puternice cercuri economice si ideologice de la Moscova si Chisinau, care si-au orientat spre Tiraspol discursul electoral.

Pe parcursul conflictului, pozitiile Tiraspolului au continuat sa se radicalizeze. Daca la inceputul anului 1991 liderii tiraspoleni isi doreau sa obtina un statut destul de limitat de autonomie teritoriala, zona economica libera, etc., dupa 1995, acestia au afirmat de mai multe ori ca nu vor accepta mai putin de o republica independenta (Maracuta) sau ca, "luand in consideratie existenta de facto a doua state independente, problema este cum sa convietuiasca aceste doua entitati" (Litkai).

Decizia Dumei de stat a Rusiei cu privire la declararea Transnistriei drept zona de interes geostrategic a Rusiei a trezit satisfactia nedesimulata a Tiraspolului, clarificand si sensul pastrarii trupelor rusesti "pacificatoare" in zona. Din declaratia Dumei de Stat a Rusiei rezulta astfel ca prezenta militarilor rusi este determinata de apararea intereselor geostrategice ale Rusiei si mai putin, de executarea functiei de departajare a trupelor militare existente.

Sub protectia acestor trupe, "zise de pacificare", in zona de securitate au fost introduse formatiuni militare si de graniceri ale Transnistriei, care-au initiat actiuni febrile de delimitare a granitelor autoproclamatei republici nistrene, ceea ce inseama o incalcare flagranta a acordului din 21 iulie 1992.

Tensiunile provocate de amplasarile unor noi posturi de la Tighina si la alte capete de pod peste Nistru i-au facut pe mai multi participanti directi la CUC, printre care si pe reprezentantul lui Igor Smirnov la Tighina, E. Zenovici, sa declare ca "nu exclude izbucnirea unui nou conflict". Pentru evitarea acestui iminent conflict, liderii secesionisti au propus semnarea de catre participantii la conflict si a mediatorilor a unui document "juridico-statal", prin care sa se puna baza crearii unui stat comun cu Moldova "in cadrul frontierelor fostei RSSM" (Smirnov). Tocmai din aceste considerente, PMR a organizat propriile alegeri parlamentare, locale, si apoi- prezidentiale (la 22 decembrie 1997), care au avut calitatea de a reconfirma pozitiile detinute de Smirnov in capul structurilor decizionale din Transnistria.

Actiunile Rusiei
In acest conflict regional, Rusia a experimentat o serie de politici de manipulare sau chiar de modificare a strategiilor de evolutie independenta a noilor state nationale, aparute in urma prabusirii URSS. Ulterior, ministerele de forta ale Rusiei au incercat sa aplice solutiile acestui conflict in Georgia, Estonia si Crimea si alte regiuni ale CSI-ului. Evident ca realizarea practica a intereselor rusesti s-a dovedit a fi foarte diferita in fiecare caz in parte, variind in functie de textura etnica, de presiunile externe sau de proportiile acestor tari, succesoare ale Uniunii Sovietice.

In Transnistria, obiectivul major urmarit de Rusia a fost, de fapt, retinerea Republicii Moldova sub tutela politica a fostului centru decizional post-sovietic, utilizand regiunea nistreana ca pe un fitil amorsat, care poate fi oricand reaprins.

Utilizand "misiunea sa pacificatoare", Rusia a insistat asupra integrarii cat mai ample a Republicii Moldova in sistemul "spatiilor unice" din cadrul CSI-ului. In acest caz, solutionarea conflictului transnistrean trebuind sa contina asemenea parametri, care sa determine, implicit, un grad cat mai mare de concesii pentru viitor din partea Chisinaului. Rusia a torpilat orice actiuni alternative sau influente regionale care ar fi putut duce la solutionarea acestui conflict ambitionandu-se in "a ramane cainele de paza a fostelor posesiuni sovietice".

Rusia a reactionat cu suspiciune chiar si la sugestiile Chisinaului de a invita Ucraina sa-si asume misiunea "castilor albastre" intr-o regiune frontaliera care o afecteaza direct. Pentru orice eventualitate, diplomatia rusa a dorit sa intareasca "suveranitatea regionala" a entitatii separatiste din stanga Nistrului.

Unul dintre motivele pentru care Rusia si-a afirmat cu atata tarie controlul asupra acestei zone il constituie faptul ca in aceasta regiune se afla cel mai important complex militar-industrial de pe teritoriul Basarabiei. Practic, restul Moldovei nu dispune de o baza industriala comparabila. In zona se afla o uzina de producere a componentelor armamentelor nucleare, un centru de anvergura pentru controlul comunicatiilor. Nu trebuie neglijata nici locatia Armatei a 14 a, care chiar daca este mult diminuata, dispune de o logistica impresionanta. Este formata dintr-o divizie de infanterie motorizata, incartiruita la Tiraspol, doua regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, doua regimente de genisti si pontonieri, un regiment de rachete si o escadrila de elicoptere.

Armata a 14 a este proiectata ca un esalon de interventie rapida, avand rolul de a aplica prima lovitura Occidentului. Schema ei de organizare permite ca in timp scurt sa cuprinda un numar mult mai mare de efective decat are acum (aprox. 5000 de cadre si soldati). O alta problema o constituie pensionarii Armatei Rosii. Majoritatea se afla in acest teritoriu, dar ei sunt raspanditi pe tot cuprinsul republicii Moldova. Dupa unele aprecieri numarul acestora s-ar ridica la aproape 400.000. Prezenta fostelor cadre militare si ale KGB, raportata la mia de locuitori este de cinci ori mai mare la Tiraspol fata de media pe republica. Ei sunt si principala osatura a mafiilor si brigazilor paramilitare care isi fac de cap pe tot teritoriul Moldovei.

Observatorii militari au descoperit in anul 2000 in zona de securitate inca patru formatiuni militare transnistrene ilegale. Acestea sunt dislocate la Camenca, Ribnita, Slobozia si Dubasari iar efectivul tuturor formatiunilor ilegale constituie aproximativ trei mii de persoane. Desi Memorandumul semnat la Moscova stipuleaza ca in zona de securitate se pot afla doar fortele de mentinere a pacii, Transnistria nu numai ca nu indeplineste aceasta cerinta, ci dimpotriva, isi sporeste prezenta militara in zona. Autoritatilor Moldovei li s-a refuzat posibilitatea de a controla aceste unitati militare sau a unitatilor transnistrene de mentinere a pacii desi fortele de mentinere a pacii constituie un contingent unic. Partile deja au redus efectivul fortelor de mentinere a pacii, in zona de securitate aflandu-se in prezent cate 500 de "casti albastre" din partea Moldovei, a Transnistriei si Rusiei. Insa evacuarea tehnicii blindate se amana deocamdata, ceea ce duce la banuiala ca a fost transmisa altor unitati transnistrene, dislocate in zona de securitate.

Potrivit acordurilor de la Odesa din 1999, fortele de pace urmeaza sa reduca tehnica blindata pana la numarul prevazut in dotare. Astfel pana in prezent fortele de pace ale Moldovei si-au redus tehnica blindata pana la 52 de unitati. Pentru indeplinirea acordurilor de la Odesa, urmeaza sa mai fie retrase inca 12 masini de lupta. In acelasi timp, insa, Transnistria si-a sporit numarul masinilor blindate de la 22 la 30 de unitati.

In vederea intaririi variatelor sale forme de prezenta in Moldova, Rusia a mentinut o tensiune constanta in zona de demarcatie a Nistrului prin livrarile deschise de tehnica militara, arme si munitii regimului secesionist, participarea directa a Armatei a 14-a de partea rebeliunii tiraspolene, trimiterea de mercenari si "voluntari"- cazaci, precum si prin deschiderea unui front mediatic respectiv prin declansarea unor masive campanii anti-moldovenesti in presa si televiziunea oficiala, accesibila pe intreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice, pana la sustinerea deschisa pe canale diplomatice a "comunitatilor lingvistice rusofone".

In plus, pe langa factorul militar, Rusia a depus actiuni metodice in vederea vasalizarii economice a Republici Moldova, a extinderii dependentei energetice prin manipularea preturilor la carburanti si gaze, achizitionarea in contul datoriilor pentru energie a celor mai prospere intreprinderi din Transnistria si Moldova, manipularea accizelor si tarifelor vamale pentru a limita exporturile Republicii Moldova in Rusia.

"Solutia" federalizarii Moldovei

Rusia a prezentat, in cursul anului trecut, prin "Nezavisimaia Gazeta", un plan de federalizare a Moldovei ca solutie pentru conflictul transnistrean. In realitate planul este un mijloc de presiune si prezinta amenintarea cu procesul de iugoslavizare. "Autonomiile teritoriale" impuse si instalate cu complicitatea factorilor politici de la Chisinau - Transnistria, Gagauzia, Taraclia ameninta cu secesiunea in cazul in care Basarabia s-ar indrepta in mod real catre sistemul valorilor de tip occidental.

Fara sa explice mai mult, expunerea KGB din "Nezavisimaia Gazeta" strecoara: "Acum, Moldova, in pofida dimensiunilor sale mici si a posibilitatilor corespunzatoare, devine pentru Rusia unul din punctele cheie in CSI." Fara indoiala ca rusii stiu la ce se refera si vor cauta sa nu piarda cheia din mana cu nici un chip.

Solutia federalizarii, ca rezolvare deopotriva a problemei Moldovei si Romaniei a aparut insa si la Bucuresti, cu ocazia lansarii asa-numitei "Declaratii de la Cluj". In centrul grupului care a lansat aceasta teorie se afla politologul maghiar din Cluj Molnar Gustav, autor a numeroase studii de geopolitica a caror idee de baza este ca federalizarea constituie o etapa normala, chiar necesara in aceasta zona multietnica.

Molnar Gustav a terminat facultatea de Filosofie a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, unde preda la catedra de stiinte politice. El lucreaza si pentru Fundatia Teleki din Budapesta in cadrul unor programe de studii asupra regiunii Central est-europene. A publicat in Romania si Ungaria o serie de lucrari de geopolitica, majoritatea referitoare la federalizare. La baza "Declaratiei de la Cluj" este un studiu despre devolutia Transilvaniei, care incheie ciclul de analize deschis in 1997, publicat in revista "Magyar Kisebbseg". Acest material sustine ideea unei federalizari a Romaniei intr-un proces asemanator separarii Scotiei.

Miza reala a seriei de articole este redesenarea hartii regionale, implicit a hartilor mentale ale poporului roman. Hartile mentale au o functionalitate multipla in viata popoarelor si nu intamplator agresorul care vrea sa falsifice sufleteste un popor (esenta etnocidului cultural) va incepe cu distrugerea acestor cartograme. "Imaginea cartografica" este un cadru cumulativ in care se intersecteaza simboluri, reprezentari, mituri, angoase spatiale si toate acestea mentin reprezentarile si atitudinile fata de spatiu in configuratii relativ stabile, pe care unii le numesc "harti mentale", altii, "harti cognitive" sau "harti inteligente".

Lupta impotriva Romaniei a implicat in permanenta si o actiune de anihilare a "imaginii cartografice" a Romaniei. Fenomenul s-a agravat din momentul in care la est si la nord-est ca si la vest si la nord-vestul Romaniei s-au cristalizat doua spatii cu tipuri de actiune deosebit de agresive, care pretind pentru ele functia de "eliberare" si "civilizare" a popoarelor sud-est europene. Aceste doua spatii etnocratice se cred perfecte si salvatoare (spatiul slav si spatiul austro-ungar.

Ungaria pretinde pentru sine exclusivitatea "legitimatiei" panoccidentale si pancarpatice.
Rusia, la randul ei, pretinde pentru ea legitimatia panortodoxa si panslavista. Ne aflam, in fata unui joc propagandistic al hartilor mentale si a unei actiuni agresive derulate de Rusia si de Ungaria prin care se urmareste "strapungerea geopolitica" a hartii mentale romanesti. Harta cognitiva a romanilor e supusa unor falsificari si deformari concertate la care contribuie, desori in actiuni frapant de asemanatoare atat Rusia cat si Ungaria.


 
Grupurile geopolitice (actorii) si ideologice incearca mereu sa creeze o anume "harta cognitiva" pe care s-o impuna intr-o zona. Pentru impunerea ei se foloseste un formidabil aparat institutional, ideologic, chiar simbolic (persuasiv) uman, etc. Harta poate fi impusa, prin actiunea unei panidei (strapungere geopolitica) sau prin autoritatea (legitimitatea) simbolica a cartografului. Cand o comunitate a fost silita sa adopte o harta cognitiva straina de traditiile ei urmeaza sfarsitul sau.

Federalizarea prezentata drept solutie de "salvare" a Romaniei, deopotriva de catre reprezentantii celor doua spatii etnocratice, de la vest si de la est, inseamna de fapt distrugerea statului roman si anihilarea misiunii natiunii romane, punte de echilibru intre Orient si Occident. Efectul reusitei unei astfel de actiuni ar putea fi devastator pentru intreaga Europa, nu doar pentru Romania.

Intr-un articol intitulat "Geopolitica postmoderna", aparut in revista "cumpana/Korunk", Molnar Gustav sustine ca Moldova ar putea reveni in cadrul statal al Romaniei, intr-o structura federala. Teoria sa merita studiata cu multa atentie mai ales si pentru ca se aseamana in unele puncte cu teoria propusa Chisinaului de emisarii lui Primakov.

Mediatorii rusi in negocierile asupra Transnistriei au propus federalizarea Republicii Moldova pretinzand ca aceasta ar fi singura solutie pentru evitarea conflictului in regiune, iar Evgheni Primakov, seful Comisiei de Stat a Rusiei pentru solutionarea conflictului transnistrean, personaj extrem de abil, uns si cu aromele KGB-ului si cu cele ale inaltei masonerii, va stii cum sa-i faca pe reprezentantii Moldovei sa accepte "solutiile" Moscovei. Diplomatii moldoveni, rusi, ucraineni si trimisii OSCE considera inca de pe acum ca un acord privind federalizarea este inevitabil pentru rezolvarea principalei probleme a Moldovei si sunt de parere ca solutionarea va urma imediat dupa ce Legislativul de la Chisinau, obtinut in urma alegerilor din 25 februarie, il va desemna pe noul presedinte.

Misiunea OSCE in Moldova si administrarea problemei transnistrene

Consiliul permanent al OSCE a decis deschiderea unei misiuni permanente in Republica Moldova in aprilie 1993 dar primii reprezentanti ai OSCE si-au facut aparitia in Moldova inca in 1992. Vizitele lor la Chisinau erau destul de dese, insa, principalul eveniment a avut lor in 1993, odata cu deschiderea misiunii permanente a OSCE si semnarea Conventiei dintre misiunea OSCE si Guvernul Moldovei.

De atunci si pana in prezent s-a dovedit ca misiunea OSCE are un caracter strict ilustrativ, ca si OSCE de altfel care este o institutie ce ofera Rusiei multa libertate de miscare si un excelent paravan pentru a-si urmari scopurile sub o umbrela legala. Activitatea misiunii OSCE in Moldova a fost in cel mai bun caz inadecvata, ca sa nu spunem mai mult. Armamentul si trupele rusesti au ramas acolo unde se aflau si inainte. Trupele transnistrene si-au marit chiar efectivele. Membrii OSCE nu pot "inspecta" nimic daca nu vor muschii lui Smirnov, care de regula nu vor, daca transnistenii au chef pot retine chiar masinile OSCE, cum au si facut-o de fapt, pot declara persona non grata pe oricine, cum au facut cu Johnson, ambasador american, fost sef al misiunii OSCE in Moldova, drepturile omului sunt apa de ploaie, Ilie Ilascu este tot la puscarie samd

Primele Recomandari ale misiunii OSCE referitoare la depasirea crizei politice din Moldova si solutionarea chestiunii privind asigurarea integritatii teritoriale a statului sunt legate de numele sefului misiunii OSCE Timoty Willeams. Situatia in Moldova era atunci destul de complicata. Pe de o parte, negocierile dintre Chisinau si Tirasopol se aflau intr-un impas adanc - era inca foarte puternica incrancenarea emotionala, consecinta a conflictului militar. Afara de aceasta, partile nu puteau nicidecum conveni asupra tematicii negocierilor, deoarece Tiraspolul insista asupra "confederatiei", in plus, apropiindu-se data examinarii cunostintelor de limba de stat a cadrelor de conducere, Tiraspolul isi motiva pozitia sa inflexibila si prin "pericolul epurarilor etnice" in Moldova.

OSCE s-a pronuntat categoric impotriva examinarii gradului de cunoastere a limbii de stat."Testarea lingvistica, se spunea in Recomandarile OSCE, ar putea conduce la tensionarea brusca a situatiei interne din Moldova". Recomandarile subliniau ca in conditiile cand circa 35% din populatie nu poseda limba romana, limba rusa trebuie pastrata, ceea ce era important si pentru sustinerea relatiilor economice cu Vestul (avandu-se in vedere, probabil, ca o parte considerabila a bussines-ului moldovenesc este controlata de reprezentantii etniilor rusolingve). Discriminarea majoritatii, a moldovenilor vorbitori ai limbii romane nu a deranjat excesiv OSCE. Grija OSCE era sa nu fie rusii deranjati.

Elaborarea Recomandarilor OSCE au consemnat o cotitura in procesul negocierilor privind solutionarea diferendului transnistrean. Recomandarile au ilustrat explicit pozitia OSCE in chestiunea reglementarii conflictului. Multumiti de surdina pusa Chisinaului de catre OSCE, rusii de la Tiraspolul au consimtit sa-si inmoaie patosul pretentiilor "confederatiste", si sa accepte sa negocieze cu Chisinaul, cel putin formal, de pe pozitile respectarii integritatii teritoriale a Moldovei.

La 28 aprilie 1994 Mircea Snegur si Igor Smirnov au semnat intelegerile de la Parcani, care au marcat debutul negocierilor privind statutul special al Transnistriei. Intelegerile sunt vulnerabile, datorita de exemplu, tezei privind stabilirea unor relatii "juridico-statale" si prezinta pana in prezent un teren larg pentru interpretari, dar pentru intaia oara liderii transnistreni au acceptat, desigur doar pe hartie, principiul integritatii teritoriale a Moldovei. Conventiile de la Parcani se datoreaza rolului jucat de seful misiunii CSCE de atunci, britanicul Richard Samwel.

Documentul, convenabil Rusiei, ar fi influentat semnarea la Moscova a Conventiei privind evacuarea armatei a 14-a. Activitatea de mediere a OSCE la negocieri a intarit simbolic pozitiile Chisinaului. Simbolic si atat. La summit-ele statelor membre ale OSCE de la Budapesta (1994) si Lisabona (1996) au fost adoptate rezolutii privind atat evacuarea trupelor ruse din Moldova, cat si necesitatea monitorizarii internationale a acestui proces. Cu toate ca nici una nici alta nu au fost dintre aceste obiective nu au fost si se pare nici nu vor fi vreodata realizate, Moldova cel putin traieste cu iluzia ca nu se simte de una singura la solutionarea chestiunilor sale vitale.

Prezenta misiunii OSCE in Moldova avea menirea de a convinge Chisinaul sa accepte "compromisuri necesare" si care intaresc pozitiile acestuia la negocieri, si nu invers. Donald Johnson, seful misiunii OSCE in RM in 1997, ambasador al Departamentului de Stat al SUA, a ocupat de la bun inceput o atitudine transanta in chestiunea referitoare la Memorandumul privind principiile de normalizarea a relatiilor dintre Moldova si Transnistria, propus de Primakov prin Iuri Karlov reprezentant la negocieri.

Johnson s-a pronuntat impotriva semnarii unui act in care nu este fixat explicit principiul integritatii teritoriale a Moldovei. Donald Johnson nu numai ca s-a pronuntat de la bun inceput impotriva semnarii unui document care ar fi avut consecinte catastrofale pentru Moldova, dar a si promovat cu consecventa pozitia SUA la toate nivelele pozitie care indirect a devenit principalul daca nu singurul factor de aparare a intereselor strategice ale Moldovei. Intr-o forma mai soft, dar totusi impotriva semnarii Memorandumului s-a exprimat si Ucraina.

Pozitia principiala a lui Johnson a generat nemultumirea Tiraspolului si tensionarea relatiilor dintre misiunea OSCE si administratia transnistreana. Donald Johnson a insistat in continuare asupra indeplinirii stricte a principiilor de cooperare intre misiunea OSCE si Comisia Unificata de Control, care prevad deplasarea libera a membrilor misiunii in teritoriul zonei de securitate, controlate de fortele de "pacificare".

Aceasta pretentie a deranjat Tiraspolul, mai ales in perioada inchiderii cu forta a scolilor moldovenesti locale si alegerilor prezidentiale din Moldova. Relatiile s-au acutizat la maximum cand OSCE a cerut deschiderea sectiilor de votare in Transnistria, iar Tiraspolul a refuzat sa se conformeze, fapt interpretat de OSCE drept incalcare flagranta a drepturilor omului.

Pentru a arata cate parale da pe drepturile omului in general si pe OSCE in particular Tiraspolul a provocat un conflict deschis, arestand masinile OSCE iar in martie 1997 autoritatile transnistrene l-au declarat persona non-grata pe seful misiunii OSCE in Moldova si au anuntat ca refuza orice colaborare cu misiunea atat timp cat va fi condusa de Johnson. Am lamurit deci cum stau lucrurile cu "autoritatea si respectul" de care se bucura OSCE.

Sa vedem cum stau lucrurile mai departe, in ce priveste activitatea de control presupusa a intra in atributiile misiunii OSCE in Moldova care printre altele ca obiectiv si colaborarea cu Comisia Unificata de Control in zona de securitate. Principiile de cooperare intre OSCE si CUC au fost elaborate in 1995 si sunt prelungite la fiecare jumatate de an. Potrivit acestor principii membrii misiunii participa la sedintele CUC dar deciziile sunt luate de reprezentantii Moldovei, Transnistriei si Rusiei, ale caror contingente de pacificare controleaza situatia in zona conform Conventiei moldo-ruse din 21 iulie 1992. Membrii misiunii au dreptul de a vizita obiectivele in zona de securitate doar cu acordul tuturor partilor CUC. Membrii misiunii OSCE pot obtine acest drept doar cu acordul tuturor delegatiilor, fapt care in realitate nu este posibil.

Misiunea OSCE nu poate obtine permisiunea de a vizita cele mai "interesante" obiecte din zona de securitate, deoarece Transnistria blocheaza imediat asemenea incercari, fara nici o explicatie sau motivatie. Cat priveste Conventia moldo-rusa, Transnistria practic chiar de la inceput o incalca prin dislocarea in zona de securitate a circa 2/3 din armata autoproclamatei rmn, producerii de armament la Bender.

Din cadrul misiuni OSCE in Moldova fac parte militari, diplomati, responsabili de elaborarea statutului Transnistriei, relatiile cu presa si de drepturile omului. Ultimul gen de activitate este greu de infaptuit, mai exact are coeficient de realizare zero. Multi oameni se adreseaza misiunii OSCE din Moldova si filialei acesteia de la Tiraspol relatand despre incalcarea drepturilor lor elementare, insa misiunea nu poate influenta situatia din Transnistria. Responsabilii OSCE ridica din umeri si atat. In cel mai bun caz, daca ii prinzi intr-o zi buna, cand sunt plini de curaj, gata gata sa dea cu rusii de pamant, isi exprima "dezamagirea".

Misiunea OSCE nu reuseste sa se implice nici in procesele legate de prezenta militara a Rusiei in Transnistria. Cu toate ca reprezentantii OSCE au declarat de mai multe ori ca sunt pregatiti sa inceapa monitorizarea, admnistratia rusa nu accepta un asemenea control deoarece Moscova sustine ca Conventia privind evacuarea armatei ruse de pe teritoriul Moldovei are un caracter bilateral.

Rusia nu permite reprezentantilor OSCE (al carei membru este si Rusia) sa realizeze rezolutia de la Budapesta privind monitorizarea procesului de evacuare a trupelor militare ruse stationate pe malul drept al Nistrului. Conform rezolutiei reuniunii OSCE de la Istanbul, pana la sfarsitul anului 2001 ar fi trebuit sa fie evacuat din zona transnistreana a Republicii Moldova tot armamentul prevazut in Tratatul de dezarmare conventionala in Europa, urmand ca evacuarea celorlalte echipamente si a trupelor ruse sa se termine pana in anul 2002.

Ca lucrurile nu prea vor sta asa, rezulta din faptul ca autoritatile separatiste de la Tiraspol isi revendica dreptul asupra acestui armament, depozitat in stanga Nistrului, si au obiectat Reuniunii OSCE de la Istanbul pentru "greseala" de a discuta fara "consultarea lor" aceasta problema a evacuarii tehnicii militare rusesti de pe teritoriul Transnistriei. Referindu-se la realizarea prevederilor Summitului de la Istanbul, Igor Smirnov a spus ca, deoarece partea transnistreana nu a participat la acest summit, administratia de la Tiraspol nu are nici o obligatie de a indeplini deciziile luate la acest for international. Patrimoniul fostei armate a 14-a ruse, care, a afirmat ritos Smirnov, apartine Transnistriei.

La sfarsitul lui noiembrie 2000 primul esalon de "tehnica militara" o garnitura de tren, formata din 50 de vagoane a pornit din Tiraspol spre Rusia, insa "din cauza calamitatilor naturale, a stationat o vreme pe teritoriul Ucrainei. Cele 50 de vagoane ale garniturii ar fi fost incarcate cu "tehnica militar-inginereasca si medical-militara" pretindea responsabilul din cadrul Ambasadei Rusiei la Chisinau dupa ce a a anuntat ca, deocamdata, nu se stie cand va fi pregatit pentru evacuare cel de-al doilea esalon cu tehnica militara.
In total, a mai afirmat acesta, din Transnistria urmeaza sa fie expediate in Federatia Rusa alte 10 garnituri de tren cu tehnica militara ruseasca, sustinand ca lista tehnicii care urmeaza sa fie evacuata ar fi fost coordonata cu Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Potrivit declaratiei primului ministru Dumitru Braghis, cu primul esalon din Transnistria urmau sa fie evacuate tancuri, tunuri si alta tehnica militara grea. In realitate primul esalon transporta in Federatia Rusa uniforme militare, bucatarii de camp dezafectate si piese de schimb scoase din uz pentru autovehicule militare, dupa informatiile certe provenite din surse independente.
In data de 5 februarie, la Chisinau, Wiliam Hill, actualul sef al misiunii OSCE, exprima "dezamagirea" OSCE, declarand ca desi OSCE a alocat un fond special pentru retragerea armamentului rus, evaluat la o cantitate de 41 000 de tone de tehnica militara, nu se observa intentia Rusia de a trece la avacuarea acestuia. Pentru avacuarea tehnicii ar fi necesare peste 4000 de garnituri de tren, cu mult mai mult deci decat precizase imputernicitul Rusiei la Chisinau.

Pe scurt, in finalul acestui capitol, rezumand rolul OSCE in administrarea problemei transnistrene, in termeni civilizati, suntem nevoiti sa admitem ca Rusia nu a fost cu nimic incomodata de misiunea OSCE, ba chiar dimpotriva, propagandistic paravanul OSCE i-a folosit, ca transnistrenii mai degraba au privit cu dispret decat cu teama etern "dezamagitii" reprezentanti ai misiunii, iar Moldova s-a ales cu inca un sediu de institutie internationala care infrumuseteaza centrul Chsinaului, cu dragutele sale geamuri de termopan.





Geopolitica Imperiala a Rusiei si Acordul Ruso-Belarus

Perspectiva castigarii puterii de catre comunisti si a atragerii Moldovei in Uniunea Rusia Belarus

Pentru a avea o imagine a liniilor de actiune de astazi ale lui Voronin, putem lua ca punct de reper al analizei datele ce reflecta cel mai bine strategia si tactica Partidului Comunist, asa cum rezulta din istoricul evenimentelor din primavara anului 1997, cand Rusia si Belarus au creat Uniunea in care aspira Voronin sa aduca Moldova, conform directiilor trasate de la Moscova.

Initiativele integrationiste ale Moscovei si Minskului s-au manifestat incepand cu anul 1997. In aprilie 1997 Republica Moldova, mai exact majoritatea parlamentara, saluta Acordul privind Uniunea dintre Rusia si Belarus, prin Declaratia celor 57 din 104 parlamentari de la Chisinau care aproba cu entuziasm semnarea. Acest grup de parlamentari reprezenta atunci un grup de interese, care astazi il are la varf pe Voronin. Daca va obtine majoritatea acum, la alegerile din 2001, Voronin va impinge Moldova spre semnarea Acordului.

Istoric

Semnarea Acordului era vazuta, in 1997, de semnatarii Declaratiei (28 comunisti si socialisti si 29 agrarieni) ca o actiune fireasca "efectuata in conformitate cu noile tendinte mondiale de integrare". Autorii Declaratiei considerau ca dezintegrarea URSS a fost "o eroare tragica", care trebuie corectata, care a aruncat popoarele ex-sovietice in haul degradarii economice si pauperizarii, declansand conflicte armate si discordia interetnica. Cei 57 de deputati isi exprimau speranta ca oamenii politici din Rusia, Belarus si Moldova vor actiona in continuare "in scopul realizarii unitatii conform cu adevaratele interese si aspiratii ale popoarelor".

Declaratia din 1997 privind Acordul dintre Rusia si Belarus a fost initiata de deputatii comunisti. Nereusind sa obtina dezbaterea acestei chestiuni in sedinta Parlamentului din 6 aprilie 1997 parlamentarii comunisti au colectat semnaturile necesare in afara peretilor legislativului, transmitand textul Declaratiei spre informare presedintilor Moldovei, Federatiei Ruse si Belarusiei.
Declaratia nu a ajuns o rezolutie oficiala a Parlamentului moldovean, reflectand pozitia politica a unor deputati, ce reprezentau insa majoritatea simpla parlamentara, inrudita printr-o comunitate de interese.

Partidul Comunistilor din Moldova actioneaza conform liniilor directoare ale strategiei privind "restabilirea pe principii benevole a statului unic sovietic", elaborata de Congresul al III-lea al popoarelor din URSS, intrunit la Minsk in 14-16 martie 1997. Participantii la Congres, intre care si Vladimir Voronin, liderul PCRM, au adoptat o rezolutie in care au atacat "politica SUA si a altor state imperialiste in scopul subjugarii tarilor Comunitatii si a celor Baltice", protestand impotriva extinderii NATO spre Est. Congresul a trasat o serie de masuri pentru a activiza "miscarea de Unire". Cu Rusia, desigur.

Chestiunea "unirii", conform principiilor directoare ale Congresului, ar urma sa fie solutionata "in cadrul unor referendumuri republicane". Adunarile parlamentare trebuie sa anuleze acordurile de la Belovejskaia Puscia si sa instituie cetatenia comuna. Congresul a pledat pentru adancirea integrarii economice cu Rusia si crearea intreprinderilor mixte, urmarind "perspectiva transformarii lor in socialiste", refacerea spatiului comun de instruire, cultural si stiintific, cerand sa se acorde limbii ruse statutul de limba oficiala.

Sistemul colectiv de securitate a statelor membre ale CSI a reprezentat o tema importanta pentru cei intruniti la "forul popoarelor sovietice" care au insistat asupra necesitatii intaririi sitemului. Ei si-au exprimat convingerea ca solutionarea definitiva a conflictelor din spatiul ex-sovietic, inclusiv problema Transnistriei, "este posibila doar in cadrul unei uniuni regenerate". Congresul a obligat Comitetul popoarelor URSS sa elaboreze proiectul Acordului Unional, care "sa fie discutat in republici si adoptat la Adunarea generala a reprezentantilor statelor".
In consens cu aceste obiective este si rezolutia Congresului al III-lea al PCRM din 22 martie 1997 care obliga adeptii acestui partid sa explice pe larg populatiei esenta "materialelor si documentelor Congresului al III-lea al popoarelor URSS si sarcinilor de unificare".

Confederatia Ruso-Belarusa, istoric si obiective

Scopul refacerii "puternicii Uniuni" nu a scapat niciodata din obiectivul celor ce se cred si pretind reprezentanti ai "poporului sovietic". Daca in anii 1991-1994 adeptii integrarii cu Rusia insistau cu tenacitate asupra necesitatii ratificarii actelor de aderare la CSI, iar ulterior s-au aratat deceptionati de gradul de integrare in cadrul Comunitatii, astazi acestia sprijina cu aceiasi fervoare Acordul ruso-belarus.

Conform literei acestui tratat, transformarea Comunitatii ruso-belaruse intr-o Uniune presupune pastrarea suveranitatii, independentei si integritatii teritoriale a statelor-membre si a simbolicii lor nationale (art.1). Scopurile Uniunii vizeaza "consolidarea relatiilor de fraternitate, prietenie si de cooperare multilaterala intre Republica Belarus si Federatia Rusa in domeniul politic, economic, social, militar, stiintific, cultural etc."(art.2). Acordul este deschis pentru aderarea la el si a altor state, subiecte ale dreptului international (art.7). El acorda statelor membre dreptul de a parasi Uniunea, obligandu-le sa faca cunoscuta aceasta intentie cu 12 luni inainte (art.8). Parte componenta a Acordului este Statutul Uniunii, care reflecta mult mai explicit esenta coabitarii ruso-belaruse.

Statutul stabileste cetatenia comuna a Uniunii pentru cetatenii rusi si belarusi (art.2). Uniunea devine subiect al dreptului international (art.4). In competenta acesteia intra coordonarea politicii interne si externe, in sferele de interes comun al statelor membre, asigurarea securitatii lor colective, cooperarea privind asigurarea integritatii teritoriale si inviolabilitatea frontierelor Uniunii, elaborarea unei baze normativ-juridice si unificarea legislatiei tarilor membre, crearea si dezvoltarea unor sisteme financiare, bugetare si valutare unificate etc. (art.15). Unificarea sistemelor financiare ale statelor membre presupune existenta unui singur centru de emisie (art.31). In scopul realizarii sarcinilor asumate, se constituie pe baza de paritate organele de conducere ale Uniunii.

Consiliul Suprem, instanta absoluta a Uniunii, reuneste sefii de state si de guverne, conducatorii institutiilor legislative si Presedintele Comitetului Executiv. Deciziile acestui organism sunt adoptate conform principiului "un stat - un vot" (art.19). Presedintele Consiliului Suprem este ales dintre sefii de state pe un termen de doi ani prin rotatie, daca nu este prevazuta alta modalitate, avand misiunea de a conduce activitatea Consiliului si de a reprezenta Uniunea in relatiile cu statele straine si organismele internationale (art.20). Organul reprezentativ al Uniunii este Adunarea Parlamentara (art.21). Institutia insarcinata cu realizarea curenta a deciziilor adoptate este Comitetul Executiv, format de Consiliul Suprem (art.26).

Deciziile organelor Uniunii sunt luate in limita competentelor acestora, excluzand aducerea de prejudicii principiilor consitutionale ale statelor membre. In caz de necesitate, statele membre aduc actele interne in concordanta cu deciziile organelor Uniunii (art.18).

Uniunea dintre Rusia si Belarus, administrata de organe transnationale si avand cetatenie comuna, are caracteristicile unei confederatii, care trebuie sa-si edifice, treptat si gradual, un spatiu economic si informational comun (limba rusa fiind limba oficiala a URB), un sistem de securitate colectiv si o moneda unica (rubla ruseasca).

Castigurile geopolitice ale Rusiei rezultate din Acordul Rusia-Belarus

Achitand costurile respective necesare reajustarii relatiilor cu Minskul, Moscova, intr-o perspectiva imediata, extrage din realizarea acestui proiect o serie de beneficii politice si militare:
· in sfera politicii externe si de aparare Rusia obtine acces direct la frontierele zonei Europei Centrale;
· inlatura pericolul potential de izolare a sa prin crearea unei centuri anti-ruse "Marea Neagra - Marea Baltica";
· isi consolideaza pozitiile pentru dialogul cu Ucraina, Polonia si tarile Baltice;
· isi sporeste influenta pe arena internationala;
· isi optimizeaza pozitia strategica pe directia Vest.
In ansamblu, in plan geoeconomic, Moscova obtine un culoar sigur pentru exporturile sale de gaze si petrol, slabind pozitiile Ucrainei si ale altor state care stau in calea exporturilor rusesti catre Occident si Balcani. Din punct de vedere psihologic, infintarea URB va contribui la diminuarea sindromului "natiunii divizate" in Rusia si va impulsiona activitatea celor circa 20 mil de rusi din spatiul ex-sovietic pentru a exercita presiuni asupra guvernelor noilor state independente, in scopul aderarii la recent constituita confederatie.

Acordul cu Belarus, raspunde intereselor nationale ale Federatiei Ruse, apropierea ruso-belarusa trebuind examinata in contextul extinderii NATO, deoarece acesta este subtextul care transpare din noua ecuatie geopolitica zamislita de Moscova si Minsk.

Dezavantaje ale Acordului, din perspectiva ruseasca

Confederatia ruso-belarusa este o replica la extinderea NATO spre Est, dar are si nejunsuri din cateva considerente. Inainte de toate, Uniunea cu Belarus va complica posibilitatea realizarii demersului Rusiei de a avea relatii privilegiate cu Alianta Nord-Atlantica. In al doilea rand, Uniunea cu Minskul va conduce la sporirea eforturilor Ucrainei si ale tarilor Baltice de integrare in structurile euro-atlantice, sporind atentia NATO fata de statele calificate pentru "un al doilea val" de aderare la Alianta. In al treilea rand, ratificarea Acordului ruso-belarus se va rasfrange negativ asupra relatiilor Moscovei cu Uniunea Europeana, deoarece Minskul, ale carui raporturi cu UE sunt inghetate, ar obtine accesul, prin intermediul Rusiei, la programele comunitatilor europene.
Reactiile statelor membre ale CSI la noua initiativa integrationista a celor doua state slave nu sunt univoce. Majoritatea dintre acestea, intre care si Republica Moldova, exceptand Kazahstanul si Ucraina, pastreaza o atitudine de expectativa fata de nasterea URB. Deocamdata, elitele politice din statele CSI se afla in expectatie, straduindu-se sa inteleaga daca aceasta confederatie - o neindoielnica constructie geopolitica - este un edificiu pentru o indelungata convietuire ruso-belarusa sau doar o forma tranzitorie catre un nou supra-stat cu Moscova in frunte, un pas catre recuperarea fostului imperiu.

Semnale in acest sens deja exista si ele nu pot fi neglijate. N-a reusit sa se usuce cerneala pe documentele semnate ca autoritatile de varf de la Kremlin au si anuntat despre posibilitatea fuziunii Republicii Belarus cu Rusia in cadrul unei federatii sau, in cele din urma, a unui stat unitar ... tot rus. Nu este de loc lipsit de importanta nici faptul ca Uniunea dintre Rusia si Belarus reuneste doua state slave, realizand lozinca "sobirania russkih zemeli" ("adunarii pamanturilor ruse"), cu toate ca dimensiunea ei etnica este din anumite consideratii plasata in umbra evenimentului.

Divizarea campului politic din Moldova in raport cu Acordul ruso-belarus

Cele doua curente aparute in 1997 in Moldova, ca urmare a aparitiei Acordului au ramas pana astazi tipare ale liniilor politice directoare. Mai mult ca oricand, acum, in 2001 se constata o polarizare, atat in randul opiniei publice cat si in zona politica, cu privire la optiunile Moldovei, intre CSI si UE.

Incepand cu 1997 in Republica Moldova s-au cristalizat doua curente de opinie privind infiintarea Uniunii dintre Rusia si Belarus. Primul, reunind atat formatiunile politice de la Chisinau reprezentante predominant ale "natiunii (ruse sau "sovietice") divizate" in urma dizolvarii URSS - Partidul Comunistilor din Republica Moldova, Miscarea Unitate-Edinstvo, Partidul Socialist, cat si administratia de la Tiraspol, si-a exprimat satisfactia in legatura cu semnarea Acordului.

Miscarea Unitate-Edinstvo a apreciat aceasta initiativa drept "o masura demult devenita inevitabila, menita sa consolideze potentialul economic si influenta politica" a statelor semnatare, aratandu-se convinsa ca la URB "vor adera si alte republici". PCRM a afirmat ca odata cu Uniunea dintre Federatia Rusa si Belarus "se naste o noua forma efectiva de integrare, in multe asemanatoare Comunitatii Europene".

Tiraspolul, ca intotdeauna, aduce o nota in plus asupra atitudinii tuturor suporterilor din aceasta zona a spectrului politic fata de Uniunea dintre Moscova si Minsk. Initial, administratia de la Tiraspol a conditionat solutionarea diferendului transnistrean de aderarea Chisinaului la confederatia ruso-belarusa. Liderii transnistreni doresc sa preia modelul Uniunii pentru institutionalizarea relatiilor cu RM.

Cel de-al doilea curent politic, ingloband formatiunile de dreapta - Frontul Popular Crestin Democrat, Partidul Fortelor Democratice, Partidul Liberal, Partidul Renasterii si Concilierii, aflate in opozitie, a respins categoric perspectivele aderarii Moldovei la URB, cel putin la nivel declarativ. In realitate membri ai unora dintre aceste formatiuni, s-a dovedit, l-au sustinut in secret pe Voronin. In decembrie 2000 alegerea lui Voronin ca presedinte s-a aflat la un fir de par, lipsindu-i doua voturi doar pentru ca acesta sa fie desemnat de Parlament.

Aceste doua conceptii privind raporturile Moldovei cu Estul indica imaginea unei societati sfasiate de tendinte, in esenta, ireconciliabile. Izvorand dintr-o deceptie magistrala fata de asteptarile investite prin proclamarea statului moldovean suveran si independent, elanul "unionist" al fortelor pro-ruse Partidul Comunistilor, Miscarea Unitatea-Edinstvo, Partidul Socialist, la care adera importante bastioane ale Partidului Democrat Agrar - speculeaza starea de deruta si deznadejde a populatiei, oferindu-i iluzia dobandirii prosperitatii prin inglobarea RM intr-o noua/veche entitate slava, sub auspiciile Kremlinului.

Acum in 2001, cu siguranta, teza privind necesitatea unei mai stranse cooperari si chiar aderarii Chisinaului la URB este una din principalele teme ale campanei electorale. In cazul victoriei blocului "unionist" pro-rus, Acordul privind Uniunea dintre Federatia Rusa si Republica Belarus va fi ratificat de Parlamentul de la Chisinau in viteza si in aceiasi maniera in care a fost ratificata Conventia de aderare a RM la CSI in 1994. Declaratia celor 57 de deputati din Parlamentul anului 1997 este mai mult decat o afisare de intentii, este chiar linia directoare pe care s-a aflat gruparea Voronin in intreaga sa activitate politica, si reflecta traseul politicii fata de Moldova pe care doreste sa-l impuna Moscova, legal, prin votul democratic al parlamentarilor.

  Moldova intre Euro si Euro-atlantic

Europa de Vest nu mai este regiunea in care se ciocnesc doar interesele Rusiei si a Occidentului ci este pe cale sa devina obiectul unei noi dispute subtile dintre "Occidentul European" (adica Uniunea Europeana), "Occidentul Nord-Atlantic"(adica SUA) si Rusia. Desi inca nu se poate vorbi despre un conflict sau de o divizare a lumii Occidentale, divergenta intereselor dintre Uniunea Europeana si SUA, inclusiv in Europa de Est, devine tot mai evidenta. Iar Rusia nu ezita sa profite.

In noiembrie 2000 a luat sfarsit formal (real aceasta s-a intamplat cateva decenii in urma) prima etapa nereusita de constituire a unei forte militare exclusiv europeane. La Marseille n-a mai fost prelungit acordul privind Uniunea Europei Occidentale ( un fel de NATO european creat in 1948 ), care asa si nu a putut deveni efectiva. Totusi epopea fortelor militare europene abia incepe, si Presedintele Comisiei Europene pentru Aparare si Politica Externa, Javier Solana (ex-secretarul NATO) duce o activitate intensa in acest sens. Atat de reusita, incat chiar si "neutra" Austrie este pe punctul de a-si revedea conceptia militara.

Toate aceste eforturi ale europenilor de a se transforma intr-un pol adevarat de influenta nu pot sa nu deranjeze Statele Unite care isi incep, pe mai multe fronturi, jocul de domolire a horei europene dirijata de Prodi, Solana Chirac si altii. Aici se inscrie si pozitia Marii Britanii, care este total neentuziasmata de integrarea europeana si de moneda "euro", si nu rateaza nici o ocazie sa o declare. Insa pe noi ne intereseaza cum se manifesta acest inceput de "concurenta" in Europa de Vest, zona in care si Rusia isi are interesele sale strategice, si mai ales cum se va rasfrange aceasta situatie asupra tarilor din zona de limita, de frontiera, cum sunt Romania si Moldova.

Situatia care se contureaza aici pune intr-o pozitie extrem de delicata (dificila chiar) aproape toate tarile din zona, incepand cu Polonia, tarile Baltice si terminand cu Moldova si Romania. Distantarea (destul de mica, deocamdata) a vectorilor de integrare "europeana" si "euro-atlantica" va crea probleme nu doar statelor implicate in proces (noi membri NATO si candidatii la ascensiuea in UE), ci si in mod special Moldovei. La inceputul deceniului, declarandu-se "neutra", Moldova renunta la ideea de "integrare euro-atlantica", insa se subintelegea ca "integrarea europeana" vine sa compenseze oarecum statutul de "neutralitate", nu doar in relatiile cu Europa, ci si cu Statele Unite. ´arile Europei Centrale si de Est (TECE) care si-au propus scopul de a adera la NATO si UE, cu timpul, vor fi nevoite sa-si defineasca prioritatile - SUA sau UE (aceasta nu va exclude desigur integrarea in ambele organisme). Statele care vor opta prioritar pentru relatiile cu SUA, ar putea juca rolul de "cal troian" in viitoarea UE.
Polonia deja a fost plasata, prima, in fata acestei dileme.

Scurt istoric:
Rusia declara ca vrea sa construiasca o noua conducta de gaz ce ar ocoli Ucraina, care este suspectata (acuzata) de furturi considerabile de gaz. Noua conducta trebuie sa treaca prin Bielorusia, Polonia, Slovacia spre Europa Occidentala. Polonia (prin prisma intereselor si a relatiilor sale cu Ucraina, si probabil bucurandu-se de sprijinul tacit al SUA) declara ca nu permite constructia acestei conducte pe teritoriul sau, si nu va intreprinde nici un pas ce ar afecta interesele "partenerului" sau - Ucraina. Este adevarat ca Polonia si Ucraina au relatii foarte bune, insa aici mizele sunt mult mai mari. In ajunul summit-ului recent Rusia-UE, presedintele tocmai reales al Poloniei Kwasniewski declara ca va accepta totusi constructia conductei pe teritoriul tarii. Insa, tinand cont de interesele Ucrainei, el a conditionat aceasta prin crearea unui consortium international pentru constructia conductei, in care si Ucraina ar detine actiuni.

Constructia acestei conducte ar afecta enorm interesele economice ale Ucrainei si tarilor Baltice, insa este foarte convenabila (si profitabila) pentru Rusia si UE. Neluand in seama la atitudinea foarte critica a statelor UE fata de problema Ceceniei, Rusia si Comunitatea gasesc tot mai multe puncte de interes comun, si nu in ultimul rand cu o tenta anti-SUA.

Polonia, care s-a opus, initial, ideii de a construi o noua conducta, ar avea din aceasta afacere venituri de circa 1 miliard $ anual numai din tranzitul de gaze rusesti. Totusi, Polonia nu s-a condus numai de rationamente economice. Este usor de presupus ca refuzul sau initial a fost facut cu sustinerea tacita a SUA, care:

1) nu vrea sa admita o situatie in care, in viitor, Ucraina ar fi foarte dependenta de Rusia. Pana la momentul actual, Ucraina "santaja" oarecum Rusia cu ajutorul conductei vechi. Odata cu pierderea acestui "argument" Ucraina va deveni foarte dependenta de "bunavointa" (rambursabila) a Rusiei. Iar Rusia se arata tot mai putin dispusa sa accepte "fronda" in statele CSI, si isi conditioneaza "asistenta" prin concesii economice, politice si militare foarte dure. SUA insa incearca sa patrunda in CSI (inclusiv prin intermediul GUUAM, unde Ucraina are primul rol) in detrimentul intereselor rusesti.

2) nu sunt incantate de ideea ca Europa isi va rezolva (in mare parte) problemele energetice. Aceasta problema este un impediment serios in calea atat a stabilitatii monedei euro, cat si a dezvoltarii dinamice a economiei. Iar imbogatirea Europei inseamna intarirea ei, a monedei euro, respectiv reducerea scepticismului in privinta unei integrari mai ample (Danemarca, Marea Britanie, Austria), scaderea nemultumirii opiniei publice occidentale privind acceptarea de noi membri din Europa Centrala si de Est (ECE). Toate acestea inseamna, in final, o scadere a influentei SUA pe continentul european.

Polonia a "tradat" deja Statele Unite, la insistenta UE, si a renuntat la pozitia initiala pe problema conductei, facand oarecum un pas spre UE si nemultumind (putem presupune) SUA. Mai devreme sau mai tarziu toate tarile din zona vor fi puse in fata necesitatii de a alege dintre "parteneriatul strategic cu SUA" sau "integrarea europeana" (repetam ca una nu o exclude pe alta, insa acesti vectori incep sa se indeparteze). Pentru unii, si deja atitudinea Poloniei a creat precedentul, s-ar parea ca alegerea este clara, Europa este mai aproape (si geografic, si ca mentalitate, si comunitate de interese).

Insa aceasta alegere se va face nu reiesind din "apropierea" geografica. Se pare ca Europa si-a definit foarte clar pana unde se intinde zona sa de interes prioritar. Acestea sunt cele 10 state europene invitate sa negocieze aderarea (fara a lua in consideratie Ciprul si Malta) si, eventual, Balcanii. Pentru Balcani, dar in primul rand pentru TECE se va duce "lupta" cu SUA. Or UE, chiar daca la etapa actuala este gata sa accepte noi membri saraci, care trebuie sustinuti din contul contribuabilului occidental, nu va tolera (probabil) daca acestia vor face jocul altcuiva. Europa isi va arata coltii, insa nu va misca un deget pentru a-si extinde influenta (mai departe de o anumita limita - convenabila atat Rusiei, cat si UE) si spee alte tari, daca aceasta ar complica eventual relatiile sale cu Rusia.

UE este gata sa accepte o intelegere (chiar si tacita) cu Rusia. Intelegere care ar fi convenabila ambelor parti. Prin aceasta intelegere s-ar subintelege delimitarea sferelor de influenta pe frontierele actualelor state Asociate la Uniune. UE renunta la orice ambitii (in afara de cele economice) in zona, in schimbul securitatii sale si a gazului rusesc. Rusia primeste investitii, dreptul a-si "promova" interesele nestingherit in CSI.

Moldova si implicit Romania se vor trezi deci abandonate "Marelui Vecin". De facto, aceasta posibila "intelegere" deja se realizeaza tacit. De unde probabil se explica si obstinenta cu care UE ignora eforturile diplomatiei de la Chisinau de a adera la Pactul de Stabilitate. In acest context rolul Washingtonului in sprijinirea intereselor romanesti devine mai important decat oricand, Statele Unite fiind singura putere care poate asigura necesarul de securitate atat pentru Romania cat si pentru Moldova.

Daca UE nu isi va sacrifica interesele economice de dragul unora din TECE, SUA are resursele necesare pentru a-si plati influenta politico - militara in zona, si a-si asuma o anumita confruntare de interese cu Rusia. Atata timp cat Moscova are interese strategice in Moldova, Ucraina, Belarusi, UE nu va misca inaceasta directie. Mai mult, UE ar putea accepta chiar un compromis cu Rusia in privinta Romaniei, Bulgariei, Serbiei si (eventual) tarilor Baltice. Pe cand SUA, care au o politica mai dura si interese in toata lumea, va cauta sa nu piarda din influenta sa in aceste state.

SUA sustin politic si financiar:
- eforturile de integrare euro-atlantica a Romaniei, Bulgariei si Statelor Baltice;
-"consolidarea independentei" in aceleasi tari Baltice, Ucraina;
- retragerea fortelor armate rusesti din Georgia si Moldova;
- GUUAM-ul impotriva Rusiei;
- lobby pentru traseul sudic de transportare a hidrocarburilor din Marea Caspica si Asia Centrala (ceea ce afecteaza enorm interesele economice ale Rusiei, dar convine Uzbekistanului, Azerbaidjanului, Turciei si, eventual, Moldovei, Romaniei, Ucrainei).

Spre deosebire de Europa, Statele Unite nu reactioneaza atat de alergic la frecventele devieri de la calea spre atingerea "idealului democratic", foarte frecvente in CSI. Washingtonul isi construieste parteneriatul cu TECE pe alte principii care reies din alte interese si conceptii. America este mult mai putin predispusa unui compromis cu Rusia pe problemele TECE (tarile Europei Centrale si de Est), decat UE. La Bruxelles necunoscutele ecuatiei "integrarea europeana" sunt altele decat la Chisinau. Iar pentru rezolvarea cu succes a acestei ecuatii, europenii au nevoie de gaz si securitate. Gazul se afla insa in Rusia iar conceptul de securitatea este diferit in raportul cu unghiul de perspectiva. Pentru Romania si Moldova Washingtonul este mai aproape decat Parisul si Berlinul.


Rolul GUUAM in limitarea influentei ruse

Ultima reuniune grupului GUUAM a avut loc la Viena in zilele de 27 si 28 noiembrie 2000. La intrunirea de lucru a ministrilor de Externe ai statelor grupului GUUAM a participat si ministrul adjunct al Afacerilor Externe al Republicii Moldova, Iurie Leanca iar in final reprezentantii acestui grup s-au intalnit cu Secretarul de Stat al SUA. Seful diplomatiei americane a reafirmat disponibilitatea SUA de a sprijini statele grupului GUUAM in vederea depasirii dificultatilor cu care acestea se confrunta in perioada de tranzitie, se anunta in comunicatul de presa oficial.

GUUAM (organizatie ce reuneste Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan, Moldova), a aparut la initiativa Ukrainei pentru a contrabalansa influenta Moscovei in CSI. Semnificativ este faptul ca celelalte 3 summit-uri GUUAM de pana acum au avut loc la Strasbourg (1997), Washington (1999) si New-York (2000).

Romania, iar mai apoi Bulgaria si Polonia si-au manifestat interesul fata de o eventuala cooperare ori chiar aderare la GUUAM. GUUAM intotdeauna a trezit iritarea Rusiei prin insasi existenta sa fie si deoarece aceasta organizatie reuneste statele CSI, care isi vad politica lor externa, cat si cea economica, "un pic altfel" decat o vede Rusia. Crearea GUUAM a fost mai mult un gest (simbolic, la inceput) prin care se incerca contracararea dominatiei Moscovei in CSI, si se afirma ca tarile respective se vad parteneri in egala masura si cu Occidentul. Formand GUUAM tarile au actionat in vederea atingerii anumitor obiective:

Georgia urmareste retragerea trupelor rusesti din Abhazia si Osetia de Sud. Sevardnadze a facut publica intentia de a Incerca sa adere la NATO dupa 2005 (lucru foarte greu de infaptuit, insa care are o conotatie anumita in conditiile relatiilor tensionate dintre Federatia Rusa si NATO). Fata de problema Ceceniei, Georgia ocupa o pozitie destul de ambigua. Fiind unicul stat prin care cecenii pot face legatura cu lumea exterioara Rusiei, Georgia nu prea a dat dovada de zel in a stopa tranzitul de arme, de bani si de mercenari din lumea musulmana spre Cecenia fapt prin care a trezit nemultumirea Moscovei. Georgia a denuntat acordul despre securitatea colectiva in CSI.

Ucraina incearca (de 10 ani) sa-si intareasca "nezalezhnosti" (independenta). Are evidente probleme cu Rusia in sfera economica (gazul), politica (Crimea, "anti-moscalismul" in Ucraina de Vest), militara (flota din Marea Neagra), religioasa (activitatea Uniatilor in Ucraina de Vest - motiv de relatii incordate dintre Vatican si Patriarhia Rusiei) etc.

Uzbekistan a aderat in 1999 la GUAM. Acest stat tinde sa contracareze dominatia Kazahstanului, loial Moscovei si sustinut de aceasta, in Asia Centrala. Retorica sa se deosebeste radical de cea Tadjica sau Kirghiza, de exemplu. Insa in vederea acutizarii problemelor cu opozitia radical - islamista sustinuta de Talibi, Uzbekistanul s-ar putea sa aiba nevoie de Rusia, ceea ce il va exclude probabil din anumite procese politice (nu si economice) ce vor avea loc in GUUAM.

Azerbaidjan - alaturi de Turkmenistan tara cea mai putin dependenta de Rusia in CSI. In timpul conflictului din Karabah, s-a putut debarasa de "ajutorul" pacificator al armatei rusesti. Urmareste rezolvarea diferendului din Karabah, acestia din urma fiind fatis sustinuti de Moscova, chiar de la izbucnirea conflictului in 1988. Are legaturi prietenesti cu Turcia. In problema cecena a ocupat o pozitie ostila Moscovei si este in concurenta acerba cu Rusia in problema constructiei conductei de petrol de la Marea Caspica spre Marea Neagra pe un traseu care ocoleste Rusia.

Desigur, pe langa scopurile sus-mentionate un loc aparte il ocupa dezvoltarea relatiilor economice. In perspectiva pe termen mediu - dezvoltarea coridorului de transport Asia-Europa si un "lobby" ca acest coridor sa treaca pe teritoriul acestor state. Aceasta initiativa vine in directa contradictie cu eforturile Rusiei de a-si asigura rolul principal in tranzitul de marfuri pe ruta Asia-Europa.

Efortul GUUAM de a crea o zona de comert liber vine sa intareasca pozitia acestei organizatii pe acest front. tinta este, desigur, o scadere a dependentei economice fata de Rusia - iar est europenii vor avea acces direct, prin acest coridor la rezervele de gaz (Turkmenistan) si petrol (Azerbaidjan) din Caucaz si Asia Centrala.

Un alt obiectiv al GUUAM este crearea propriilor forte pacificatoare, ceea ce este o "sfidare" evidenta a monopolului Rusiei la acest capitol in tot spatiul CSI (Georgia, Moldova + baze militare, in Tadjikistan, Ucraina, Kazahstan, Belarusi). Dorinta statelor GUUAM este de a-si rezolva singure conflictele locale, fara a recurge la "asistenta" militara impusa.

Odata cu extinderea GUUAM, ar avea de castigat toate tarile care participa la aceasta structura regionala.

Aderarea Romaniei si eventual a Bulgariei si Poloniei la GUUAM ar putea avea urmatoarele beneficii
- in primul rand va duce la cresterea rolului acestei organizatii regionale;
- extinderea GUUAM peste hotarele CSI, semnificatia politica a acestui pas inseamna multe, inclusiv pentru definirea prioritatilor politicii externe a Moldovei;
- crearea unui spatiu economic liber in GUUAM si aderarea Romaniei si Bulgariei, aceasta va insemna diversificarea legaturilor economice pentru Moldova, o reorientare a comertului exterior, fapt foarte important (si economic dar si ca declaratie de intentii) in conditiile inceperii negocierilor acestor state cu UE si NATO (Polonia fiind membra a NATO deja);

GUUAM, cu anumite eforturi de ordin diplomatic, si gestionat inteligent, ar putea deveni o veriga importanta in integrarea europeana, mai ales in vederea conceptului de "integrare pe 2 viteze" inaintat de ministrul de externe german Joschka Fischer, si in conditiile in care opinia publica din Europa Occidentala se arata tot mai sceptica (daca nu ostila) fata de primirea a noi membri (saraci) in UE. Nu este exclus ca aderarea statelor post-socialiste la UE sa fie amanata pe o perioada nedefinita, daca in UE se recurge la un referendum pe problema extinderii. In acest caz, tarile post-socialiste se vor vedea cointeresate in a-si gasi si alte modalitati de colaborare regionala.

Acest grup ar putea deveni un factor de stabilitate si coeziune politica in Europa de Est, contribuind la procesul de decolonizare a tarilor post-sovietice, care ar putea deveni ireversibil prin colaborarea (inclusiv si mai ales militara) intre aceste state.

Replica Rusiei impotriva GUUAM

Crearea grupului neformal GUUAM nu a placut de la bun inceput Rusiei, din simplul motiv ca statele regrupate in acest organism nu prea dadeau dovada de atasamentul cuvenit fata de initiativele fostului stapan de transformare a CSI-ului intr-unul dintre centrele "viitoarei lumi multipolare" (la care viseaza strategii din Kremlin) cu capitala la Moscova. Cu atat mai mult nu i-au placut Moscovei eforturile de a transforma GUUAM-ul intr-o structura functionala, institutionalizarea si chiar extinderea acestuia.

Destul de tensionate au fost si relatiile bilaterale ale Moscovei cu statele GUUAM, in special cu Georgia, Ucraina, si intr-o mai mica masura cu Uzbekistan si Azerbaidjan. Moldova in 2000 s-a purtat foarte cuminte. Cel mai rau la capitolul "relatii cordiale" cu Moscova au stat georgienii, care (dupa fapta si rasplata, au zis rusii) vor calatori in Rusia cu vize. Unici in CSI. Asta este doar o mica lectie pe viitor dar principalele amenintari pe care le poate relansa Rusia sunt: Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Crimeea, Karabahul de Munte, gazul, "instabilitatea in Asia Centrala"
In cursul anului 2000, "in vederea intensificarii relatiilor reciproc avantajoase intre statele CSI" s-a hotarat si aplicarea unor noi metode de presiuni, cum ar fi:

Pe "Frontul anti Georgia":
- denuntarea de catre Rusia a Acordului de la Biskek, care prevedea circulatia fara vize intre statele CSI. Pana la urma, din introducerea regimului de vize are de suferit doar Georgia. Daca moldovenii se mai duc sa lucreze si prin Occident (nu doar in Rusia), georgienii nu prea au aceasta posibilitate, de aceea suprimarea regimului de libera trecere a frontierelor va fi extrem de dureros pentru milionul de georgieni care traiesc si lucreaza in Rusia. Moscova a invocat necesitatea securizarii frontierelor sale sudice (cu Georgia), prin care rebelii ceceni faceau legatura cu "lumea exterioara".

Motivul pare un pic cam "rasuflat", pentru ca faza activa a luptelor in Cecenia e depasita; se afirma ca armatele ruse controleaza tot (100%) teritoriul Republicii Cecene-Icikeria (adica si hotarul cu Georgia!), iar georgienii sunt gata sa coopereze cu militarii rusi pentru a asigura impermiabilitatea frontierelor. O alta dovada a ipocriziei acestui pas este "acordarea unilaterala din partea Rusiei a unui regim preferential de trecere a frontierei locuitorilor Abhaziei si Osetiei de Sud - aceste doua republici autoproclamate (si separatiste) sunt cu mult mai razboinice decat Transnistria. Conform unor date neoficiale, partea rusa era gata sa semneze un acord de libera circulatie cu Georgia in schimbul unei revizuiri considerabile a cursului politicii externe a Tbilisi-ului, legiferarii si prelungirii prezentei militare ruse in Georgia.
Presiunile asupra Georgiei s-au facut cu suportul masiv al mass-mediei rusesti, care, prin "referinte la persoane sus-puse", dadeau de inteles Tbilisi-ului cam cum ar trebui sa procedeze pentru a merita bunavointa negociatorilor rusi.

Pe "Frontul anti-Uzbekistan" (Initiativa Central Asiatica):
- in ultimii 2 ani, Miscarea Islamica din Uzbekistan (MIU) a creat probleme autoritatilor din Tashkent, insa nu au reprezentat un pericol real pentru regimul de la Tashkent, chiar daca are relatii stranse cu Talibii. Rusiei ii convine o Asie Centrala instabila, mai bine zis o instabilitate controlata de Moscova, care ar slabi statele din Asia Centrala, pe fundalul intaririi suportului militar acordat generos de Rusia. Actiunile teroriste ale IMU au fost un prilej foarte prielnic pentru Rusia de a protesta ca Uzbekistanul nu-si va putea regla problemele interne fara asistenta militara rusa. Iar pericolul Talibilor este invocat in permanenta pentru a forta (fara succes deocamdata) crearea unui bloc militar dominat de Rusia in Asia Centrala si stationarea armatelor ruse in tarile vizate. Aceasta idee nu a placut Uzbekistanului si Turkmenistanului, care s-au declarat oarecum predispusi sa discute cu Talibii (numai sa fie scutiti de asistenta militara a unor state vecine).

La auzul acestor declaratii, secretarul Consiliului de Securitate rus, Serghei Ivanov, a sugerat introducerea unor sanctiuni impotriva tarilor din Asia Centrala care vor avea contacte cu talibii (adica Uzbekistan si Turkmenistan). Se creeaza impresia ca Rusia nu prea este interesata de instaurarea unui sistem de securitate relativ stabil in Asia Centrala, care este imposibil fara includerea in el a Talibilor. tarile din Asia Centrala prefera sa aiba de a face cu grupari radical islamiste slabe de genul MIU, decat sa faca fata riscului implicarii intr-un conflict regional, in care protagonistii ar fi talibii si Rusia, iar cei care ar avea de suferit - noile state independente din Asia Centrala. Un atare conflict ar mari substantial prezenta trupelor ruse in zona in cazul implicarii militare ruse in ostilitatile dintre Alianta Nordica (Ahmad Sah Massud) si Miscarea Talibana din Afganistan.

Despre eventualitatea unei implicari militare a Rusiei in razboiul civil din Afganistan (care dureaza de peste 20 de ani) se vorbeste tot mai des la Moscova. Cateva luni in urma, posturile TV rusesti au aratat chiar un pic de show "a la CNN", in care rusii au tras "focuri de artificii" in directia talibilor la frontiera afgano-tadjika, iar reprezentantul presedintelui Putin nu a exclus "initierea unor atacuri aeriene" preventive asupra talibanilor, pe tipicul procedurii utilizate de americani in Irak.

Cateva detalii: Uzbekistanul si Turkmenistanul au frontiera comuna cu Afganistanul (controlat in proportie de 90% de talibi). Aceste regiuni au fost relativ calme. Incursiunile MIU ( sustinute de talibi) in Uzbekistan si Kirghizstan nu au fost facute de pe teritoriile controlate de talibi, cum ar fi fost logic, ci de pe teritoriul Tadjikistanului, controlat de trupele rusesti.

Pe "Frontul anti-Ucraina":
- prin constructia unei noi conducte de gaz ce ar ocoli Ucraina, Kievul s-ar putea lipsi de veniturile ce le are de la tranzitul de gaz rusesc spre Occident. Autoritatile ucrainene au si dat primele semnale de "reconciliere". Kucima l-a demis pe Ministrul de Externe neagreat de Moscova, Boris Tarasiuk, pentru ca "politica sa exclusiv pro-occidentala nu a dat rezultatele dorite". Din administratia presedintelui Kucima, se fac auzite declaratii solemne despre "parteneriatul strategic" dintre Rusia si Ucraina, se sugereaza (de la Kiev) privatizarea conductelor de gaz de catre companiile rusesti, se fac promisiuni ca nici un metru cub de gaz nu va mai disparea (nu va fi furat) in timpul tranzitului pe teritoriul ucrainean etc.

Frontul deschis la Tiraspol:
- Replica separatistilor a fost organizarea in zilele de 20-22 noiembrie 2000, la Tiraspol, a reuniunii "ministrilor de externe" ai republicilor separatiste Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Nord si Transnistria, actiune considerata drept o sfidare a organismelor internationale. Moldova s-a marginit sa inainteze oficial o nota de protest statelor implicate in reglementarea conflictului transnistrean, Ucraina si Federatia Rusa precum si guvernelor statelor ex-sovietice pe teritoriul carora au fost create formatiuni separatiste, Georgia si Azerbaidjan.

Pentru a arata cat mai clar cum stau lucrurile si pentru a sublinia paternitatea initiativei de la Tiraspol Kremnlinul l-a invitat pe Smirnov la Moscova, imediat dupa reuniunea de la Tiraspol. Smirnov s-a intalnit cu secretarul Consiliului de Securitate al Federatiei Ruse, Igor Ivanov iar Consiliul de Securitate al Federatiei Ruse a comunicat prin gura lui Smirnov ca este ingrijorat de "tergiversarea procesului de negocieri dintre Chisinau si Tiraspol, determinata de alegerile prezidentiale din Republica Moldova". Pe aceeasi tema Igor Smirnov a fost si purtatorul de cuvant al lui Evgheni Primakov, care i-ar fi spus lui, Smirnovului, ca lipsa actiunilor din partea Comisiei de stat a Federatiei Ruse pe care o conduce este determinata de procesele politice din Republica Moldova si de alegerile noului presedinte de la Chisinau. Cu alte cuvinte cu ipocrizia tipica reprezentantilor rusi, vina taraganarii procesului de retragere a armamentului apartine altora, nu Rusiei.

"Intalnirea de la Tiraspol a pretinsilor "ministri" ai afacerilor externe a avut loc sub genericul coalizarii si cooperarii "fortelor" sanatoase din CSI, in vederea "promovarii intereselor republicilor nerecunoscute" (Cecenia nerecunoscuta nu a fost invitata) si pentru a nu permite "anihilarea acestor forme de exprimare a vointei popoarelor". Unul dintre scopurile acestei intruniri de la Tiraspol a fost crearea unui mecanism de conlucrare intre republicile separatiste care sa neutralizeze GUUAM-ului, cel putin in forma sa actuala. Sa nu uitam ca toti participantii la intrunire reprezentau separatistii din 3 state GUUAM.

Si totusi, din momentul in care Rusia va pune in functiune instrumentele de presiune (cazul Georgia si Ucraina), ea se va lipsi totodata de ele. In viitorul apropiat Moscova nu va mai avea de unde sa priveze Kievul de inca o conducta de gaz, sau inca vreo posibilitate de limitare a circulatiei cetatenilor georgieni pe teritoriul sau. Totodata, acesti pasi mai inseamna si o punere in garda pentru Moldova, Uzbekistan sau Azerbaidjan, care, pe langa faptul ca vor sti pana unde poate merge Rusia pentru a-si impune vointa, ar putea incerca minimizarea pe viitor al impactului unor atare actiuni modeland anumite situati si incercand sa-si puna la punct o eventuala "strategie anti-criza" in cazul unor posibile tensiuni cu Moscova.

Noi tensiuni dintre Moldova si Rusia sunt inevitabile: cel putin catre iarna 2002-2003, cand Rusia, sigur, nu va reusi sa-si retraga armamentul din Transnistria. Daca insa Moldova va fi controlata politic de Moscova, probabil ca nu vor mai fi nici un fel de tensiuni. Doar daca se vor implica organismele internationale.

Eforturile Rusiei de a "alinia" tarile CSI prin presiuni externe mai degraba vor avea un efect invers celui dorit si vor genera o reactie de repulsie (nu pe fata, dar de lunga durata) in statele CSI, care nu vor sa fie niste simpli ostatici ale unor interese straine, si vor cauta sa activeze instrumentele de colaborare regionala (CEMN, GUUAM etc.). Rusia are ca arma utilizarea minoritatii sale din interiorul statelor respective si crearea unor retele de sprijin formate la nivelul clasei politice obediente, prin intemediul careia lucreaza cu destula eficienta Rusia in "laboratorul" Moldova.



Search
for